Skip to main content

Tot ce facem sau nu facem în viață este o alegere

Cine mă cunoaște personal, din cărți, de pe bloguri/rețele sociale știe că sunt o persoană care nu se dă bătută niciodată. 
Și mulți mi-au spus că sunt norocoasă să fiu așa. 

De parcă m-aș fi născut cu ceva în plus față de unii. 

Și chiar credeam că m-am născut „altfel”. Asta până când am început să studiez comportamentul uman.  

2 siluete cap unul verde si unul uscat
Fotografie de pe Pixabay


Ce-ți trece prin minte atunci când vezi un om grav bolnav care muncește ca ceilalți? 
Te gândești că „poate” de aia face. 
Nu?! 
NU!
Acel om nu poate, ba chiar mai mult, orice mișcare îi provoacă o durere cumplită. 
Adevărul este că nu poate, ci vrea să facă. Vrea mai mult decât vor ceilalți/alții. 

Un om învață să conducă, altul nu. Ambii sunt capabili, doar că ăla care nu învață fie se teme, fie nu este interesat.
Că da, este posibil să nu înveți să faci ceva pentru că ți-e frică. Ai o fobie, o frică incontrolabilă. 
Cunosc mulți oameni care, deși au carnet, nu conduc pentru că le este teamă să nu ucidă pe cineva.
Unii știu că trebuie să depășească acea fobie ca să poată învăța să conducă. 

Și fobiile se depășesc prin mai multe metode. Asta depinzând de fiecare om în parte și de tipul fobiei.
Cel mai simplu mod de a depăși o fobie este să te expui la acea frică cât mai des posibil.

Ți-e frică de apă? 
Înoți în fiecare zi.
La început, o să crezi că mori și chiar poți să mori.
Nu te sfătuiesc să faci asta neînsoțit. Ai mare grijă.

Eu nici nu puteam să mă urc la volanul unei mașini, ca să învăț să conduc.
Aveam 25 de ani.
Tremuram ca varga, îmi curgeau sudorile și lacrimile de parcă erau râuri învolburate.
Am renunțat de la prima oră de practică. Făcusem deja teoria și luasem examenul.
M-am închis în cameră și-am plâns cu sughițuri două zile la rând.
„Sunt complet negată! Nu mi-e scris să conduc.”
În acest timp, îmi spuneam că trebuie să-nvăț. Neapărat. Locuiam în Italia, unde văzusem marea pentru prima oară-n viață. A fost dragoste la prima vedere. Dar nu aveam cu ce să ajung acolo.
Am vrut să-nvăț, ca să merg la mare.
Și m-am întors la școală, deși totul în mine țipa să nu o fac.

Am făcut de trei ori mai multe ore de practică decât ceilalți.
Am continuat să plâng și să tremur. Când mai tare, când mai încet. Era o tortură la care mă supuneam singură. Și aș fi dat 1 an din viață să nu trebuiască să simt așa ceva. Eram tentată să renunț în fiecare zi.

Am dat examenul și l-am luat, dar am crezut că mor în timpul lui.
La două săptămâni după ce am luat carnetul am avut un accident foarte grav. „Tamponare” este termenul exact - mi-a zis un polițai. Accidentul fără victime se numește „tamponare”.
Vina mea.
Nu a pățit nimeni nimic (accident fără victime), dar aș fi putut ucide patru persoane, fără mine. Cinci în total adică.
Sincer, numai Dumnezeu ne-a scăpat pe toți. Mașinile s-au făcut zob. Noi. Amândouă aruncate.

Atât de mare a fost șocul și-atât de mult m-a înspăimântat gândul că aș fi putut ucide pe alții, de-am jurat că nu mă mai ating de un volan în viața mea.
Niciodată. Sub nicio formă. „Sunt un pericol public! Știam că nu-mi era destinat să conduc. Nu ar fi trebuit să insist.”
Noroc cu un prieten care s-a ținut ca scaiul de mine și nu m-a lăsat până când nu mi-am depășit teroarea absolută.

Dacă din prima mi-a fost atât de frică, după această tamponare... n-am cuvinte să explic ce simțeam. Nici nu puteam respira de spaimă. 
Cum avea să depășesc o asemenea traumă? 
Simțeam că-mi pierd mințile de frică.
Dar... prietenul meu nu mi-a dat pace deloc.
„Trebuie să te urci la volan din nou, chiar acum, altfel chiar n-o s-o mai faci vreodată.” 
Știa el ce știa. Era supraviețuitorul unui accident super grav. Urmărind un tâlhar - era polițist - s-a dat peste cap cu mașina de vreo 13 ori. Colegul pasager și el s-au făcut praf. Au stat în spital aproape un an.

Și-ntr-o zi, după luni întregi de practică - tortură adevărată, mi-am dat seama că puteam să conduc fără urmă de frică. Nu mai aveam nevoie de companie.
Și-am condus vreo 15 ani. Și-mi plăcea la nebunie. Făceam câte 500 de km pe zi, fără să mă opresc. Și-n România am venit (din Italia), conducând singură tot traseul. Mă trezeam noaptea și mergeam să mă plimb cu mașina, de nebună.
Am mai făcut prostii, mari, dar am învățat din ele și-am mers înainte. 
Pentru că am vrut cu tot dinadinsul să conduc. Mai bine zis, prietenul meu a ținut morțis ca să se întâmple asta. 

Dacă eu am învățat să conduc și să depășesc traume extraordinare, toată lumea poate.
Dar trebuie să vrei, să insiști, să nu renunți până când reușești.
Este simplu, dar nu e ușor.
Cine nu învață să facă ceva, este pentru că s-a dat bătut înainte să reușească. 
Cunosc mii de oameni așa.

Oameni care nu învață să navigheze pe internet, să folosească o telecomandă, să învețe o nouă limbă, o materie etc.

Din experiență îți spun: 
Tot ce facem sau nu facem în viața este o alegere. 
Iar eu sunt de părere că dacă cineva poate, pot și eu, dar, mai ales, poți și tu și oricine care nu are ceva lipsă în creier.
Că, din nefericire, sunt oameni care se nasc cu un cromozom sau altceva lipsă în ADN-ul lor. 
Unii nu pot ține piept adversităților pentru că nu le funcționează creierul. Nu sunt stăpâni pe deciziile și acțiunile lor.
Acești oameni nu pot învăța anumite lucruri. 
Dar dacă este totul în regulă cu tine, poți face orice face omul pe care-l admiri cel mai mult. Chiar și s-ajungi pe Lună. Dacă asta vrei cu-adevărat.

Eu vreau să-mi câștig o pâine din scris.
Muncesc pe rupte de mulți ani. Am făcut multe greșeli, am fost batjocorită în feluri ce nu-ți poți imagina.
Într-o zi, am primit un email de la un director de o revistă de literatură care refuza publicarea unui capitol din „14 nuanțe de roșu”.
Fiecare cuvânt în acel email era o insultă.
Cel mai mare coșmar al unui scriitor (creator de ceva în general).
Nu refuzul distruge un autor - uită-te la J.K. Rowling, istoria lui Harry Potter a fost refuzată de 22 de case de editură, dacă nu mă-nșel - ci modul în care te tratează cei care refuză.

În viața mea nu am citit acuzații mai grave, ofense și insulte mai grele ca în acel email de la o persoană foarte educată.
Nici dac-aș fi fost o criminală n-aș fi fost tratată așa.
Mi s-a oprit respirația, ba chiar nu mai voiam să respir, căci fiecare gură de oxigen părea foc.
M-am uitat la încheieturile mâinilor și-am gândit că dacă mi-aș fi tăiat venele atunci, n-aș fi simțit nimic.
Nici n-am putut să plâng. Atât de mare a fost durerea. Eram împietrită.

Dar și mai grav a fost faptul că am fost de acord cu toate insultele. Ce gândea acel om despre mine, gândeam și eu, deși știam că nu-i adevărat.
Alt paradox.
Sunt pline de paradoxuri eu.

În ciuda a tot ce mi-a scris acel om, mi-am luat inima în dinți și-am publicat „14 nuanțe de roșu”.
Și a plăcut. Nu tuturor, nu. Nu se poate așa ceva. Dar eu m-am bucurat de succesul modest pe care l-a avut. Sunt deosebit de recunoscătoare celor care și-au exprimat părerile pozitive în public.

Aș putea scrie sute de experiențe de genul acestora, dar nu te mai rețin.

Ca să ajung unde mă aflu acum, mi-au trebuit incredibil de multă voință și curaj. Iar eu nu sunt deloc curajoasă. Mi-e frică de orice și ce crezi?
Fac orice!!!

Doar la doctor nu mă duc. Dar asta-i altă poveste și n-are a face cu frica. 


Concluzia obiectivă este: 

În cele mai multe cazuri, când cineva nu face ceva, este pentru că nu vrea. Acesta-i adevărul crud și trist care va supăra pe mulți.
Poate vrea... dar nu îndeajuns. Și câte sunt de spus aici. Multe tare. 

Să lupți și să nu lupți sunt simple alegeri. Opuse și cu consecințe diferite.

Ce ești azi, ai decis ieri” este pentru cei care vor (cu-adevărat) să facă ceva mare, să ajungă undeva, să devină „cineva”, dar nu știu de ce, cum și de unde să înceapă. 


🕮
Cărțile mele de auto-ajutor și dezvoltare personală se găsesc peste tot online, în ambele formate: electronic și de hârtie. 
Aici un link direct (apasă, se va deschide o altă pagină sigură 100%), ca să vezi titlurile pe Google Play  doar pe acelea noi, semnate cu numele meu întreg: Cristina Gherghel. 
Le poți avea GRATUIT dacă dorești să le recenzezi
Contactează-mă prin formularul de contact. Pe rețelele de socializare intru rar. 

Dacă te-am ajutat cu ceva sau te-am făcut să zâmbești, consideră să te înscrii la canalul meu de YouTube, să apeși pe îmi place, să împarți cu prietenii și, în cazul în care ai timp, m-aș bucura nespus să-ți citesc părerile pozitive. 

💯Legea recompensei

Comentatorii care împart fericire au foarte multe șanse să citească gratis cărțile mele de auto-ajutor și pentru dezvoltare personală
Dar nu numai. ☺️

Credit fotografii 
Unele sunt de pe Pixabay, altele de pe PngTree


Trimiteți un comentariu

0 Comentarii